AmazingRace in INDONEZIA (Sulawesi): Cum l-am înmormântat pe domnul Ne’ Buyang

Ne’Buyang s-a născut în 1930 în sătucul Lemo din regiunea Tana Toraja, Sulawesi, Indonezia. Dacă ar mai trăi, Ne’ Buyang s-ar putea declara mulţumit că lasă în urma sa 5 copii, 13 nepoţi şi mari suprafeţe fertile pentru cultivarea orezului. 

Dar Ne’Buyang nu se mai poate lăuda, pentru că a murit acum un an. Iar lunea trecută l-am înmormântat.

După tragicul deces survenit pe fondul bătrâneţii şi al bolii, familia lui Ne’ Buyang n-a avut nici timp, nici motive să plângă. Conform tradiţiei, primul lucru de făcut în această situaţie era stabilirea datei înmormântării. Şi tot conform tradiţiei, mortul nu era cu adevărat mort până în clipa în care sângele primului taur sacrificat atingea pământul. Despre asta un pic mai târziu.

În Tana Toraja, morţilor li se acordă un respect vecin cu adoraţia. Dimensiunea şi fastuozitatea ceremoniei funerare dau măsura importanţei pe care familia o acordă atât răposatului, cât şi tradiţiei. O astfel de ceremonie necesită pregătiri spectaculoase, care pot dura între o lună şi un an întreg. 

Pe toată perioada pregătirilor, trupul neînsufleţit este îmbălsămat şi depus în aripa sudică a casei. Întreaga familie se strânge la sfat (chiar şi nepoţii sau verii îndepărtaţi) şi, împreună cu liderii locali, stabilesc data la care va avea loc Rambu Tuka (înmormântarea) şi contribuţia materială pe care trebuie să o aducă fiecare pentru buna desfăşurare a acestui eveniment extrem de costisitor.

La înmormântarea lui  Ne’ Buyang, de exemplu, au fost sacrificaţi 25 de bivoli şi circa 50 de porci, lăsând la o parte cantităţile mari de orez, legume sau Tuak (vin de palmier). Un bivol frumos şi sănătos costă în jur de 50 de milioane de rupiah, echivalentul a 3,000 de euro. Nu uitaţi că vorbim, totuşi, de nişte cultivatori de orez. 

După ce-au strâns banii, au cumpărat bivolii şi porcii, au umplut hambarele cu orez şi bidoanele cu Tauk, fiii lui Ne’ Buyang l-au scos pe răposat din aripa sudică a casei şi l-au pus la masă cu ei. În tradiţia Toraja, mortul e tratat ca un bolnav (To Makula) până în ziua înmormântării. I se dau mâncare, băutură şi medicamente, familia stă de vorbă cu el şi îl îngrijeşte de parcă mâine-poimâine ar fi din nou apt combatant. Fenomenul durează trei zile. Primele 3 zile din Rambu Tuka.

În cea de-a patra zi a început înmormântarea propriu-zisă a lui Ne’ Buyang, la care am fost invitat şi eu. Itos (ghidul) şi Indra (şoferul) m-au dus până la marginea unui sat pierdut printre orezării. De-acolo, am mers pe jos pe drumeagul noroios timp de o jumătate de oră. Din urmă, veneau maşini şi motorete încărcate cu invitaţi şi purcei negricioşi.

Urcând panta care ducea către domeniul familiei lui Ne’ Buyang, am auzit oameni cântând.

-          E Mabadong, cântecul prin care oamenii cer zeilor să primească sufletul mortului în Puya (Rai), îmi explică imediat Itos.

Încă 10 paşi pe povârniş şi iată-mă sus, în vâltoarea evenimentelor. De jur împrejur, pavilioane înţesate cu oameni, bivoli priponiţi şi purcei zbătându-se în noroiul din curte. În miloc trona un sicriu imens, vopsit în roşu şi auriu, înconjurat de circa 50 de bărbaţi, îmbrăcaţi în tricouri albastre şi pantaloni negri, care cântau Mabadong-ul ţinându-se de mâini într-o horă cu paşi mici. 

Pe 3 platforme acoperite, rudele apropiate şi persoanele de rang înalt observau ceremonia. Itos expune rapid regulile:

Urcând panta care ducea către domeniul familiei lui Ne' Buyang, am auzit oameni cântând.

-               Poţi să stai unde vrei, mai puţin acolo. Şi, mai ales, nu trece prin fatza lor, orice-ar fi. În plus, nimeni nu are voie să se aşeze din pavilionul mare din spate; acolo stau invitaţii din alte sate. Hai să-l cunoaştem pe stăpânul casei.

Fiul lui Ne’ Buyang era un bărbat de 45-50 de ani, cu un aer aspru, dar amabil. Am dat noroc,  i-am spus Apa Kariba (varianta Toraja a lui “Ce faceţi?”) şi i-am oferit – cu mâna dreaptă - darul pe care fusesem instruit să-l aduc: un cartuş de ţigări locale, cu aromă de cuişoare. A desfăcut un pachet şi mi-a oferit una. În Indonezia, a oferi o ţigară echivalează cu a încerca să-ţi faci un nou prieten. Am fumat împreună 5 minute, schimbând amabilităţi. Cindy, fiica lui în vârstă de 22 de ani, m-a servit cu dulciuri şi apă şi m-a întrebat dacă am cont pe Facebook, să ne împrietenim. În jurul nostru, lumea fuma, bea cafele şi discuta relaxată. Ce vreau să spun e că, în afară de sicriul şi de guiţăturile tragice ale purceilor, nimic nu sugera că ne aflăm la o înmormântare. Nimeni nu plângea, nimeni nu ţinea pe nimeni în braţe. De ce asta, Itos?

-               Nu au de ce să plângă. Mortul nu e încă mort. Sufletul lui e aici, printre noi, în curte. Abia în clipa în care va porni spre Puya îl vom putea considera Tomate (mort de-a binelea). Asta se va întâmpla atunci când sângele primului bivol va atinge pământul. 

Primul bivol era priponit la 10 metri de locul unde beam cafea şi serveam dulciuri. Era un animal puternic, frumos, cu coarne de o jumătate de metru. Părea uşor neliniştit. Poate de la agitaţia din jurul lui, poate pentru că ştia ce-l aşteaptă.

-               Bivolul e un animal sfânt pentru noi. Este singura făptură care, prin sacrificiu, poate duce sufletele răposaţilor în Rai. Fără el, sufletele răposaţilor ar bântui etern prin lumea pământească.

Norocul a făcut ca, în momentul sacrificiului, să fiu ocupat făcând poze în altă parte. Am coborât aparatul de la ochi şi-am urmat privirile mulţimii. Bivolul frumos şi mândru se zbătea deja prăbuşit la pământ, horcăind după ultimele picături de viatza.  Noroiul de dedesubt era amestecat cu sânge. Sângele primului bivol. Deci sufletul lui Ne' Buyang începuse să urce către cer. Şi-acum?   

-               Acum, Ne’ Buyang pleacă dintre noi. Sicriul va fi urcat în Lakkean, turnul ritual construit special pentru a-i ridica sufletul la cer. 

30 de bărbaţi voinici au apucat de marginile imensului sicriu şi au început să-l urce pe scară, către altarul din vârful turnului. Fundalul sonor era asigurat de un grup de femei care bătea ritmul într-o piuă de lemn. M-am situat strategic sub scara turnului, ca să fac poze. Doar că, în clipa în care oamenii au început să urce, lemnele scării au troznit apocaliptic. Am ţâşnit de-acolo cât am putut de repede. Dacă s-ar fi rupt, peste un an tăiaţi un bivol pentru sufletul meu...

 Un bărbat de 25-30 de ani, îmbrăcat într-un strai tradiţional, a urcat lângă sicriu şi a început să vorbească.

-               Cine e?

-               E Aluk Tomina, preotul.

-               Păi nu pare preot creştin. Voi sunteţi protestanţi, nu?

-               Da, dar Rambu Tuka trebuie oficiată în vechiul nostru cult, Aluk Todolo (credinţa strămoşească). 

-               Şi Biserica Protestantă ce zice?

-               Biserica zice că religia e una şi tradiţia e alta, aşa că ne lasă să ne înmormântăm răposaţii în ritul vechi. Mai pe seară va veni un preot protestant şi îi va face mortului slujba în rit creştin.

Împins de la spate de credinţa strămoşească, Ne’ Buyang pornise către cer. În curte au început să curgă băieţi tineri aducând pe umeri purcei. 5, 10, 15, 20 de godaci. I-au depus în noroi, pe locul unde stătuse până atunci sicriul. Daruri din partea invitaţilor. Purceii au guiţat a protest două minute, apoi s-au oprit şi s-a făcut linişte.

Un flaut şi o voce tragică de femeie au umplut curtea. Din spatele casei, a apărut un cortegiu de 30-40 de oameni . În fruntea lor, un cuplu tânăr cu aer princiar. Nobili locali. Semăna cumva cu cortegiul elfilor din Lord of The Rings, dacă mi se permite comparaţia.

-               Acesta este primul grup de invitaţi. Pe parcursul zilei, vor tot veni, în grupuri de 25 până la 50 de persoane. Per total, vor fi peste o mie de oameni.

Grupul s-a instalat în pavilionul oaspeţilor, în care nimeni nu avusese voie să intre până atunci. Într-o oră, pavilionul era aproape plin, dar grupurile continuau să sosească, aducând daruri şi onoruri pentru Ne’ Buyang. De la microfon, un bărbat cu alura de ranger, striga lista ofrandelor primite de la fiecare familie vizitatoare. Cam ca la noi la nuntă, dar cu ceva mai multă deferenţă.

Trupul lui Ne’ Buyang a rămas în vârful turnului încă 3 zile şi trei nopţi. În timpul acesta, au fost sacrificaţi ceilalţi 24 de bivoli şi toţi purceii cumpăraţi sau primiţi în dar.  Familia a împărţit carnea celor săraci şi, în ultima zi de Rambu Tuka, a luat pe sus sicriul şi l-a dus să îl îngroape. Nu în pământ, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci în munte.  

În Toraja, morţilor li se sapă cripte direct în stâncile care străjuiesc orezăriile. Familiiile bogate au propria stâncă-cimitir. Pentru morţii de seamă, se cioplesc statui care-i reprezintă şi care sunt plasate pe zidurile stâncilor, la înălţime, să aibă vedere frumoasă peste câmpurile verzi. La fiecare 10 ani, mortul este scos din sicriu şi îmbrăcat în straie noi.

Două vorbe mai vreau să spun despre tradiţiile şi religiile din Tana Toraja. La bază, oamenii de-aici practicau o formă de animism cu rădăcini în hinduism, peste care misionarii au grefat preceptele creştine. Aluk Todolo, credinţa  strămoşească,  spune că fiecare fiinţă vie - om, animal, copac - are un zeu al său. De aceea, înainte de a tăia un copac, localnicii înalţă rugăciuni de iertare zeului copacului.

Printre arborii cei mai respectaţi se numără Tara, un exemplar înrudit cu arborele de cauciuc. Atunci când moare un bebeluş, trupuşorul neînsufleţit este îmbălsămat şi depus într-o scobitură din trunchiul arborelui. Credinţa spune că Tara îi va fi ca o mamă, că îl va hrăni cu latexul său şi că, astfel, pruncul va trăi veşnic. După o vreme, scobitura se resoarbe şi trupurile micuţe sunt, literalmente, absorbite în trunchiul arborelui-mamă.

Practicalităţi: 

Tana Toraja este o regiune situată în centrul insulei Sulawesi din Indonezia.

Cum se ajunge:

zburaţi fie la Jakarta, fie la Kuala Lumpur, apoi luaţi avionul spre Makassar.

De la Makassar până la Rante Pao (cel mai important oraş din Tana Toraja) se ajunge cu maşina în aproximativ 8 ore (cu două opriri pentru prânz şi pentru un snack). 

Unde dormiţi:

există 5-6 resorturi care oferă condiţii decente şi preţuri OK (50 de Euro pe noapte). Puteţi dormi şi acasă la localnici, dar trebuie să faceţi un rabat serios la confort.

Ce e de văzut: 

-               O ceremonie Rambu Tuka, dacă aveţi noroc şi se întâmplă în perioada în care sunteţi voi. Cele mai multe Rambu Tuka au loc în iulie-august. Nu pentru că mor mai mulţi oameni, ci pentru că familiile răposaţilor îşi pot lua concediu pentru a participa la eveniment.

-               Mormintele de la Londa. Aici, morţii sunt puşi într-o grotă naturală, care se poate vizita.

-               Cel puţin un copac-mamă. Sunt câteva sute în toată regiunea.

-               Cel puţin două-trei sate. Terasele plantate cu orez sunt absolut spectaculoase.

Ce să mâncaţi: 

Există 3 specialităţi marca Tana Toraja pe care ar fi păcat să nu le încercaţi, că-s bune.

» Pui sau porc Pa’Piong, înăbuşit în coajă de bambus.

»  Pui sau porc Pamarassan, condimentate cu un sos specific locului.

» Supă Buntut din coadă de bivol.

» O altă bunătate a locului este Bobo Lotong (orez negru), mult mai gustos decât cel alb. Ţineţi doar cont de faptul că trebuie comandat cu câteva ore în avans, pentru că fierbe mai greu.

Când să mergeţi: între mai şi septembrie, ca să evitaţi anotimpul ploios. 

Dacă vreţi mai multe detalii, daţi un mail pe team at amazingrace.ro.