Becak-ul e o motoretă cu ataş, o maşină a săracului, folosită în Indonezia ca taxi pentru curse scurte. Motoreta e la fel de bătrână ca taximetristul, huruie din toate mădularele şi se sufocă în pante. Călătoreşti pe o banchetă îngustă şi incomodă, în bătaia vântului, a ploii, a caniculei şi a noxelor înfiorătoare pe care le produc vehiculele din jur. Nu ai centură de siguranţă şi nici vreo bară de care să te ţii. Din aceste motive, becakurile depăşesc arareori graniţele oraşului. Şi tot din acest motiv decis să iau un becak până în munţi, la Berastagi.
Anthony nu a părut prea încântat de idee.
- Boss, cum să mergem până acolo cu becakul? E departe, rabla asta trage greu, o sa facem 3 ore pe drum. - Nu-i nimic, nu mă grăbesc. - Sunt pante abrupte, curbe multe. - Poţi să mă duci până acolo? - Da. Dar să ştii că o să te coste. - Cât?
Ne-am târguit ce ne-am târguit şi am ajuns la concluzia că 20 de euro ar fi suma potrivită pentru ca Anthony şi becakul lui bătrân să mă ducă până la Berastagi şi să se întoarcă înapoi acasă înainte de apus. Mi-am urcat rucsacii în ataş şi am pornit, pîr-pîr, prin traficul demonic.
Vă spuneam aici că Medanul e cel mai urât oraş din lume. Acum mi-am dat seama şi de ce l-au făcut aşa urât: pentru contrast, pentru impresie artistică. Pe cât de cenuşiu şi de prăfuit e oraşul, pe atât de colorate şi de pure împrejurimile. Pe măsură ce Anthony îşi mâna măgăruşul mecanic pe şoselele desfundate, traficul scădea în intensitate, iar betoanele cedau trecerea dealurilor înverzite, plantaţiilor de legume, grădinilor cu flori şi unui alt ritm al vieţii.
Drumul, spectaculos, n-a fost uşor deloc. A trebuit să cobor de 5 ori pentru că motoreta nu mai putea să tragă. Am cumpărat banane de pe marginea drumului şi ne-am luat micul dejun din mers. Microbuze colorate ţipător şi supraîncărcate de oameni şi marfă ne depăşeau în trombă, într-o completă sfidare a oricărei norme de siguranţă rutieră.
- Mai, Anthony, voi sunteţi un popor de nebuni. De ce conduce toata lumea aşa? - Eh…pentru că se dau permise foarte uşor. Nici nu trebuie să faci şcoala de şoferi. Dai un ban la poliţist şi ţi-ai luat permisul. - Bine, dar ce se întâmplă pe străzile astea e sinucidere curată. Băiatul ăla dinainte a evitat un accident groaznic în ultima secundă. - Aşa e aici. Dacă ai 20 de metri să depăşeşti, te bagi. Noi nu irosim nicio palmă de şosea.
Câtă eficienţă!
Aproape de Berastagi, traficul s-a înteţit din nou. Camioane treceau în sus şi în jos pline ochi. Berastagi e situat la 1300 de metri altitudine, între doi vulcani: Sibayak şi Sinabung. Solul vulcanic, combinat cu climatul ceva mai rece decât în vale şi cu priceperea localnicilor, au transformat regiunea Karo Highlands într-un El Dorado agricol. Piaţa dădea pe margini de atâtea legume, fructe, păstăi, flori, cafea şi varză. Am menţionat special varza pentru că, la 50 de metri de piaţă, în mijlocul unei giratorii, trona un monument bizar, reprezentând, aţi ghicit, o varză.
- Ce-i cu varza asta în mijlocul drumului? - E un monument. - Observ. De ce să îi fi ridicat verzei monument? A luptat în vreun război? - Ei, război. Nu. Varza a constituit un produs de export foarte profitabil in ultimul secol. Aici se face varză foarte bună. O trimiteam cu vapoarele până în Singapore, China şi Japonia. Oamenii au făcut bani buni cu varza şi de aceea i-au ridicat statuie.
Aşa se explică, probabil, nasturele din Piaţa Charles de Gaulle. Băieţii trăitori prin Primăverii s-or fi îmbogăţit din exportul de nasturi şi s-au gândit să cinstească obiectul muncii.
Dincolo de forfota agroalimentară care nu încetează nici noaptea, Berastagi e un locşor minunat. Cei doi vulcani, care fumegă activ, sunt o ameninţare dar şi o mare binecuvântare pentru acest meleag. Gunung Sibayak, înalt de numai 2100 de metri, e considerat cel mai accesibil vulcan indonezian. Totuşi, e nerecomandat să îl escaladezi singur. Drumul până sus e uşor, dar la întoarcere e posibil să nu mai nimereşti poteca. La Wisma Sibayak, pensiunea unde am tras în cele din urmă, era afişată la vedere o listă de 20 de persoane care muriseră sau dispăruseră în duel cu vulcanul.
Pensiunea era curată şi amabilă. 5 euro pe noapte. Un pat, o măsuţă şi baie proprie. N-avea apă caldă, ceea ce, la 1300 de metri altitudine devine o problemă, că nopţile sunt reci. Am închiriat una dintre cele două motorete disponibile în tot oraşul şi am pornit să văd împrejurimile. Nu aveam niciun program, nu ma grăbea nimeni. Puteam să stau aici cât voiam. Ce senzaţie demenţiala!
Oraşul s-a făcut nevăzut după doar 5 minute de motorit. Am luat-o direct spre vulcan, cu gândul să îl încojor. Peisajul era atât de frumos încât mă luase ameţeala. Câmpuri verzi impecabil îngrijite, grădini înflorite, livezi de pomi fructiferi, pârâiaşe care se iţeau brusc din pădure pentru a dispărea imediat în marea de copaci şi oameni care-mi făceau cu mâna şi-mi zâmbeau. Iar în faţa mea, fumegând, vulcanul.
Am scos camera din buzunar şi am început să filmez. Greşeală fatală. Cu o singură mână pe ghidon şi cu ochii pe ecran, n-am putut evita un gropan şi am căzut urât de tot. Dacă n-aş fi purtat cască îmi lăsam amintirile pe asfalt. Aveam un genunchi julit şi cotul făcut praf în două locuri. Eram sigur că l-am spart. Chiar la marginea drumului era o casă izolată, pe a cărei prispă o fetiţă mă privea mirată.
- Air. Ada air? Am intrebat-o.
A fugit repede în casă. Mă gândeam că s-a speriat, dar nu. A revenit cu o ulcică de apă şi mi-a dat-o să mă spăl. De-aia e bine să ştii două trei cuvinte în fiecare limbă. “Apă” fiind unul dintre ele.
Chiar dacă sângeram ca un purcel sacrificat, n-aveam chef să mă întorc în oraş chiar atunci. Mi-am pus un pansament (le tin tot timpul în rucsac) şi am plecat mai departe, spre lacul Kawar. Am oprit în sate, am făcut poze, oamenii m-au invitat la un pahar de ceai, am stat de vorbă. M-am rătăcit prin labirintul de străzi care păreau făcute fără nicio intenţie de a duce undeva. Am ajuns la lac, mi-am schimbat pansamentul şi am luat-o pe jos printre grădini şi livezi. Eram aproape de vulcan, primele fumerole se zăreau la limita culturilor. Un bărbat şi o femeie se opriseră din muncă şi mâncau de prânz la umbra copacilor. Doar motoreta şi aparatul foto indicau că ne aflăm în secolul 21. În rest, totul arăta ca la începutul lumii.
Cerul s-a întunecat dintr-o dată. La latitudinile astea, ploaia nu stă mult pe gânduri. Cum se strâng norii, începe. Am luat-o spre casă şi era cât pe ce să scap neudat, dar cu 200 de metri înainte de destinaţie, s-a pornit potopul. Am intrat în cameră murat până la piele. Mi-am scos hainele ude şi m-am apucat să-mi verific mai atent rănile. Cea de la cot nu arăta bine deloc. Se vedea osul. Sângera abundent. M-a luat cu leşin. Am coborât la recepţie şi am întrebat de un dispensar. Sami, fiul patroanei, un puşti de 15 ani, s-a oferit să meargă cu mine. Din fericire, dispensarul se afla la numai 50 de paşi de pensiune. Asistenta şi medicul, care rupeau un strop de engleză, m-au asigurat că nu mi-am rupt nimic, dar că am nevoie de nişte copci.
Mie mi-e groază de medici şi spitale, mai bine mor decât să merg la doctor, dar la dispensarul din Berastagi m-aş mai duce, chit că n-am nicio problemă de sănătate. Oamenii au fost extrem de calmi şi de drăguţi, iar medicul s-a asigurat că n-am să simt nicio durere. N-am simţit. Am plătit 10 euro pentru operaţie şi pentru o punguţă cu medicamente şi m-am întors la pensiune. Era deja seară, eram rănit, proaspăt operat şi mort de oboseală. Patroana mi-a impins sub nas o supă caldă, iar Sami şi-a adus chitara şi un teanc de reviste.
- Hai să cântăm, să te mai înveseleşti. - Ştii să cânţi? - Aşa şi aşa. Încă învăţ. Uite, am aici partiturile.
Revistele cu pricina conţin nici integrame, nici horoscoape, nici sfaturi pentru o viaţă sexuală mai intensă. Conţin partituri şi versuri. În Indonezia, muzica e sport naţional. Toată lumea cântă. La chitară, la voce, la flaut, la muzicuţă, la tobe, la sticle şi borcane, la furculiţe şi farfurii, la ce-o fi. Sami aspira, la rândul lui, să devină un foarte bun chitarist. Cu asta îşi ocupa serile: repeta.
- Vrei să auzi melodia mea preferată? - Sigur. Cum se numeşte? - Bintang. - Aia a lui Anima? - Da, o ştii? - Normal că o ştiu! E şi piesa MEA preferată!
Era piesa pe care urma să o cânt cu Aloel în Batam peste două săptămâni. Piesa pentru care venisem în Sumatra. Piesa pe care o cântasem la karaoke-ul din Medan cu o seară înainte. Piesa preferată a lui Sami. Am cântat-o de două ori. Puştiul se mai încurca în acorduri, dar nu conta, îi dădeam înainte. Pe urmă a luat o altă revistă din vraf, a răsfoit-o şi a început alt cântec, apoi altul, apoi altul. S-a oprit.
- Doar pe-astea le ştiu. Atât am reuşit să învăţ. Tu ştii mai multe, probabil. - Nu, eu nici nu ştiu să cânt la chitară. - Cum adică nu ştii să cânţi la chitară??? - Pur şi simplu. Nu ştiu. - Dar la tine în ţară sunt mulţi oameni care cântă la chitară? - Nu prea mulţi. - Păi şi voi seara cum vă distraţi?