ASIA LA INTAMPLARE, partea a cincea: Un cântec între doi vulcani.

Becak-ul e o motoretă cu ataş, o maşină a săracului, folosită în Indonezia ca taxi pentru curse scurte. Motoreta e la fel de bătrână ca taximetristul, huruie din toate mădularele şi se sufocă în pante. Călătoreşti pe o banchetă îngustă şi incomodă, în bătaia vântului, a ploii, a caniculei şi a noxelor înfiorătoare pe care le produc vehiculele din jur. Nu ai centură de siguranţă şi nici vreo bară de care să te ţii. Din aceste motive, becakurile depăşesc arareori graniţele oraşului. Şi tot din acest motiv decis să iau un becak până în munţi, la Berastagi.

Anthony nu a părut prea încântat de idee.

- Boss, cum să mergem până acolo cu becakul? E departe, rabla asta trage greu, o sa facem 3 ore pe drum.
- Nu-i nimic, nu mă grăbesc.
- Sunt pante abrupte, curbe multe.
- Poţi să mă duci până acolo?
- Da. Dar să ştii că o să te coste.
- Cât?

Ne-am târguit ce ne-am târguit şi am ajuns la concluzia că 20 de euro ar fi suma potrivită pentru ca Anthony şi becakul lui bătrân să mă ducă până la Berastagi şi să se întoarcă înapoi acasă înainte de apus. Mi-am urcat rucsacii în ataş şi am pornit, pîr-pîr, prin traficul demonic.

Vă spuneam aici că Medanul e cel mai urât oraş din lume. Acum mi-am dat seama şi de ce l-au făcut aşa urât: pentru contrast, pentru impresie artistică. Pe cât de cenuşiu şi de prăfuit e oraşul, pe atât de colorate şi de pure împrejurimile. Pe măsură ce Anthony îşi mâna măgăruşul mecanic pe şoselele desfundate, traficul scădea în intensitate, iar betoanele cedau trecerea dealurilor înverzite, plantaţiilor de legume, grădinilor cu flori şi unui alt ritm al vieţii.

Drumul, spectaculos, n-a fost uşor deloc. A trebuit să cobor de 5 ori pentru că motoreta nu mai putea să tragă. Am cumpărat banane de pe marginea drumului şi ne-am luat micul dejun din mers. Microbuze colorate ţipător şi supraîncărcate de oameni şi marfă ne depăşeau în trombă, într-o completă sfidare a oricărei norme de siguranţă rutieră.

- Mai, Anthony, voi sunteţi un popor de nebuni. De ce conduce toata lumea aşa?
- Eh…pentru că se dau permise foarte uşor. Nici nu trebuie să faci şcoala de şoferi. Dai un ban la poliţist şi ţi-ai luat permisul.
- Bine, dar ce se întâmplă pe străzile astea e sinucidere curată. Băiatul ăla dinainte a evitat un accident groaznic în ultima secundă.
- Aşa e aici. Dacă ai 20 de metri să depăşeşti, te bagi. Noi nu irosim nicio palmă de şosea.

Câtă eficienţă!

Aproape de Berastagi, traficul s-a înteţit din nou. Camioane treceau în sus şi în jos pline ochi. Berastagi e situat la 1300 de metri altitudine, între doi vulcani: Sibayak şi Sinabung. Solul vulcanic, combinat cu climatul ceva mai rece decât în vale şi cu priceperea localnicilor, au transformat regiunea Karo Highlands într-un El Dorado agricol. Piaţa dădea pe margini de atâtea legume, fructe, păstăi, flori, cafea şi varză. Am menţionat special varza pentru că, la 50 de metri de piaţă, în mijlocul unei giratorii, trona un monument bizar, reprezentând, aţi ghicit, o varză.

- Ce-i cu varza asta în mijlocul drumului?
- E un monument.
- Observ. De ce să îi fi ridicat verzei monument? A luptat în vreun război?
- Ei, război. Nu. Varza a constituit un produs de export foarte profitabil in ultimul secol. Aici se face varză foarte bună. O trimiteam cu vapoarele până în Singapore, China şi Japonia. Oamenii au făcut bani buni cu varza şi de aceea i-au ridicat statuie.

Aşa se explică, probabil, nasturele din Piaţa Charles de Gaulle. Băieţii trăitori prin Primăverii s-or fi îmbogăţit din exportul de nasturi şi s-au gândit să cinstească obiectul muncii.

Dincolo de forfota agroalimentară care nu încetează nici noaptea, Berastagi e un locşor minunat. Cei doi vulcani, care fumegă activ, sunt o ameninţare dar şi o mare binecuvântare pentru acest meleag. Gunung Sibayak, înalt de numai 2100 de metri, e considerat cel mai accesibil vulcan indonezian. Totuşi, e nerecomandat să îl escaladezi singur. Drumul până sus e uşor, dar la întoarcere e posibil să nu mai nimereşti poteca. La Wisma Sibayak, pensiunea unde am tras în cele din urmă, era afişată la vedere o listă de 20 de persoane care muriseră sau dispăruseră în duel cu vulcanul.

Pensiunea era curată şi amabilă. 5 euro pe noapte. Un pat, o măsuţă şi baie proprie. N-avea apă caldă, ceea ce, la 1300 de metri altitudine devine o problemă, că nopţile sunt reci. Am închiriat una dintre cele două motorete disponibile în tot oraşul şi am pornit să văd împrejurimile. Nu aveam niciun program, nu ma grăbea nimeni. Puteam să stau aici cât voiam. Ce senzaţie demenţiala!

Oraşul s-a făcut nevăzut după doar 5 minute de motorit. Am luat-o direct spre vulcan, cu gândul să îl încojor. Peisajul era atât de frumos încât mă luase ameţeala. Câmpuri verzi impecabil îngrijite, grădini înflorite, livezi de pomi fructiferi, pârâiaşe care se iţeau brusc din pădure pentru a dispărea imediat în marea de copaci şi oameni care-mi făceau cu mâna şi-mi zâmbeau. Iar în faţa mea, fumegând, vulcanul.