ASIA LA INTAMPLARE, partea a saptea. Dumnezeu, Presedintele si Ploaia.

Nimeni şi nimic nu mă putea face să plec de la Lacul Toba. Azi am să vă povestesc cum am fost invitat la o nuntă, cum l-am învăţat Photoshop pe Preşedintele Indoneziei şi cum am reuşit să îngheţ bocnă la 5 grade nord de Ecuator.

Patroana micuţei prăvălii de lângă Carolina Hotel făcea de toate: vindea ţigări, spăla rufe, confecţiona artizanat şi, fireşte, cânta la chitară împreună cu soţul şi cu cei 3 copii.

- What your name?
- Brad.
- Brat, want motorbike? We have new.

După accidentul de la Berastagi nu mă mai urcasem pe o motoretă. Mă durea în cot la propriu, abia reuşeam să-mi salt rucsacul în spinare, numai gândul că aş merge din nou pe două roţi îmi genera junghiuri în tot braţul drept. Mergeam pe jos cât puteam de mult. Dar Samosir e o insulă mare. Dacă vrei s-o cunoşti, ai nevoie de roţi.

- Maybe tomorrow.
- Tomorrow? Why not now? Tomorrow maybe rain.

Scuterul portocaliu avea 700 de kilometri la bord şi strălucea tentant în soarele dimineţii. Se profila o zi frumoasă. Jumătate de oră mai târziu, kilometrajul câştigase câteva mile, iar eu descălecam în curtea bisericii din Ambarita. Mi-am făcut o cruce ortodoxă şi-am intrat în lăcaş. Nimeni, înafară de o femeie care completa nişte hârtii.

- Selamat siang, bu. Boleh gambar? (Buna ziua, doamna. Pot sa fac poze?)
- Yah, boleh.

Pe vremea aia aveam părul lung şi mulţi asiatici îmi spuneau că semăn cu Iisus (te rog, Doamne, nu mă trăzni înainte să termin articolul). De aceea, când grupuri de câte 10-15 persoane au invadat biserica, am crezut că se dusese vorba în sat şi lumea venea să-mi verifice originea divină.
Dar nu pentru mine se strângeau enoriaşii, ci pentru o logodna unui poliţist cu o învăţătoare. Femeia cu care vorbisem la început s-a postat în faţa unui pupitru şi a început să citească din Biblie cu un glas curat şi sonor. Mă dau pe lângă un domn care părea mai implicat în proces.

- Nu vă supăraţi…cine e doamna?
- Cum cine? Pastorul nostru. Scuze...

Bărbatul s-a ridicat în picioare şi, împreună cu ceilalţi, a început să cânte. Mamă, Doamne! Nu mai cântau doar 7-8 voci, ca la tuak shop-uri, ci vreo 150. Acum înţeleg de ce e Dumnezeu aşa ocupat: stă toată ziua pe la Ambarita şi ascultă cum îi cântă batacii imnuri de slavă.

Bărbatul s-a aşezat la loc, iar pastoriţa a luat un caiet şi a început să citească din el. Din cât pricepeam, era vorba despre nişte sume de bani. Hm...nu-mi amintesc să-i fi auzit pe Apostoli pomenind aşa ceva în Evanghelii. Decid să-l deranjez iar pe colegul de bancă.

- Ce citeşte acolo?
- Sume de bani.
- De ce?
- Cei doi se vor căsători curând, iar familia mirelui trebuie să despăgubească familia miresei.
- De ce?
- Pentru că le ia fata de acasă, e o mână de lucru în minus.
- Dar mulţi bani trebuie să le mai dea, că de 10 minute tot citeşte.
- Nu, acum se trec în revistă cheltuielile pentru nuntă, cine cu ce contribuie. Totul trebuie făcut ca la carte.

Logodna s-a încheiat en fanfare. Enoriaşii s-au împărţit în grupuri mici şi au cântat, pe rând, câte un imn religios, dedicaţie pentru cei doi tineri. Aveau şi dirijori. Se vedea că repetaseră ca lumea. Zici că nimerisem în New Orleans la un concurs de gospel.

La ieşirea din biserică, m-am îndreptat spre tânărul cuplu şi am urat de bine. Vecinul de bancă strângea mâini şi coordona plecarea. S-a apropiat de mine.

- Am uitat să-ţi spun: mirele e fiul meu. Acum mergem acasă cu toţii, să sărbătorim. Nu vrei să vii şi tu?
- Ba da, cu plăcere, mulţumesc.
- Nunta-nuntă e joia viitoare. Eşti deasemenea invitat să participi.
- Dacă mai sunt pe-aici, promit să vin.

Ne-am aşezat în curte, sub un umbrar. Bărbaţii de-o parte, femeile de alta, copiii peste tot. A venit mâncarea. Orez cu carne tocată de porc. M-am uitat după tacâmuri. Nexam. Oamenii apucau orezul cu degetele, îl petreceau prin tocătură şi-l mâncau. Am făcut şi eu la fel, dar înainte am pus aparatul foto alături, să nu-l umplu de grăsime.

- Nikon? Ce model de Nikon e? Am şi eu Nikon.
- D90.
- Eu am D50.
- E un aparat bun.
- Să mă prezint. Sunt fotograful satului. Mă numesc (e)SBY.
- (e)SBY?
- Da, (e)SBY, ca Preşedintele Indoneziei. Haha!

Preşedintele Indoneziei se numeşte Susilo Bambang Yudhoyono. Prescurtat – SBY. Aşa îi spune toată lumea. SBY din Ambarita se uită atent la aparatul meu şi îndrăzneşte:

- Ştii să prelucrezi pozele pe calculator?
- Da, cât de cât.
- Vezi, eu sunt un om bătrân şi nepriceput. Am calculator la studio, dar nu ştiu să-l folosesc. Poţi să vii pe la mine să mă înveţi câte ceva în Photoshop? Te plătesc.
- Nu e nevoie să mă plătiţi. Vin cu plăcere. Dar să ştiţi că nu sunt vreun expert.
- Sigur ştii mai multe decât mine.

Preşedintele din Ambarita avea nu doar un studio foto, ci şi un mic internet cafe cu două calculatoare. Câţiva copii doborau avioane pe un site de jocuri online. SBY le face semn să elibereze un computer, îmi pune în mână o cola rece şi deschide două fişiere: portretul unei fetiţe de 5-6 anişori (făcută cu prea mult blitz) şi un peisaj care conţinea plajă, palmieri, lună şi stele căzătoare.

- Uite, pozele astea două...vreau să mă înveţi să le combin.
- Adică să puneţi fetiţa peste fundalul cu palmieri şi stele căzătoare?
- Exact. Asta e moda acum. Dacă nu mă adaptez, oamenii din sat nu mai vin la mine să le pozez copiii. Se duc în altă parte. E complicat? Poţi să mă înveţi şi pe mine?

Complicat nu era, dar a trebuit să-i arăt lui SBY de 3 ori. După aceea, l-am pus să facă el. Mereu uita câte ceva. Am luat-o de la capăt. Bietul om îşi dădea pumni ironici în cap ori de câte ori uita următoarea comandă.

- Bătrân, bătrân nepriceput, bătrân prost, asta sunt!
- Nu sunteţi deloc nepriceput. Aşa, exact, apăsaţi butonul acela. Gata! Perfect!- Yes, yes, am reuşit! Bătrânul SBY a reuşit! Clienţii se vor întoarce la mine! Cum să mă revanşez? Maşina! Vrei să te duc cu maşina peste tot prin insula? Pe motoreta, dacă te prinde o ploaie, te udă ciuciuclete. Maşina mea e bună, e solidă, nu te plouă în ea. E gip!

Omul era atât de recunoscător că nu ştiam cum să-l refuz.

- Vai, bapak SBY, nu e nevoie. În plus, aveţi treabă multă. Sunt atâtea poze de prelucrat pe calculator. Toţi copiii ăia aşteaptă să-şi primească fotografiile. Doar n-o să-i faceţi să aştepte în plus ca să mă plimbaţi pe mine.

L-am lăsat pe Mr. President prăvălit peste calculator, amestecând feţe mititele şi stele căzătoare în spiritul ultimelor curente portretistice de pe insula Samosir.

Până spre seară am hoinărit, uluit de privelişti. La orice mică schimbare de lumină, lacul şi munţii din jur căpătau alte culori şi texturi. Stăteam pe loc şi spectacolul se rotea în jurul meu, ca într-o proiecţie IMAX. Era atâta frumuseţe că nici nu încăpea în poze. Încercam să-l surprind pe bărbatul care îşi spăla vasele în apele lacului, dar pierdeam munţii. Mă concentram pe malul de vis-à-vis, pierdeam milioanele de flori de pe malul ăsta. Frustrant rău. Greu de povestit, greu de fotografiat. Trebuie să mergi acolo în persoană.

Ploaia m-a prins în cel mai prost moment posibil: eram la Simanindo, fix pe partea cealaltă a insulei, la 50 de kilometri de hotel. M-am adăpostit la o mică terasă. Eram deja ud leoarcă. Oamenii mi-au adus ceai cald şi gogoşi. Am stat un timp acolo, dar ploaia nu părea să se oprească prea curând. Am pornit iar la drum, prin picurii grei şi reci care, combinaţi cu viteza motoretei, mă făceau să tremur până în măduva oaselor. Mi-era frig ca naiba. Frig rău. Mai frig decât mi-a fost la Bucureşti la minus 20 de grade, acum două săptămâni. Cand am ajuns la hotel, nu-mi mai simţeam nici ochii din cap, eram la un pas de hipotermie.

Am stat o oră sub duşul fierbinte, mi-am luat un ceai de ghimbir de la restaurant şi m-am bagat sub toate păturile din cameră. Organismul s-a dezmorţit încet-încet şi mi-a comunicat pe un ton morocănos că n-a răcit, dar sa fiu mai atent data viitoare.

Telefonul a zbârnâit la capul patului. Un SMS. Cine mi-o da mesaj pe numarul de Indonezia?

“Brad, sunt un bâtrân nepriceput. Am uitat complet ce m-ai învăţat azi. Poţi să vii mâine să mă înveţi din nou? Te rog. SBY”