JAPONIA. Bun venit pe Planeta Tokyo. Vă rugăm să vă miraţi politicos.

Varianta mea de călătorie pînă în Tokyo şi înapoi nu este cea mai bună sau cea mai scurtă pentru români. Am ales Qatar Airways pentru că lucrez în Doha. QA zboară Doha-Osaka. Din Osaka am luat trenul spre Tokyo. La întoarcere, am zburat Tokyo-Osaka-Doha, o combinaţie între ANA şi QA.

Pe de altă parte, prietena care a călătorit din Bucureşti pînă la Tokyo a ales KLM, pe atunci cea mai ieftină variantă. Adică  în octombrie 2008 biletul dus-întors cu escală în Amsterdam costa aproape 1.100 euro. Astăzi, la o primă căutare, un bilet dus-întors Bucureşti – Paris – Tokyo (aţi ghicit, Air France) costă 690 de euro, în condiţiile în care cumpăr azi un bilet pentru un zbor peste două săptămîni. Prin urmare, sînt şanse mari să găsiţi bilete mai ieftine dacă plănuiţi o asemenea deplasare peste cîteva luni. Şi ar fi tare bine să economisiţi cu deplasarea, pentru ca să cheltuiţi din belşug acolo. Nu, nu e atît de scump pe cît se zvoneşte, dar e al naibii de tentant. Explic mai încolo.

Am dormit puţin în avion şi am ajuns în Osaka doar pe jumătate rupte. Ne-am orientat spre gară, căutînd să agăţăm următorul tren spre Tokyo. Atenţie, bullet-train! Adică o şmecherie a ingineriei, un tren cu botul alungit şi cu aspect spaţial, care ne-a dus cu 300 km/h pe o distanţă de 500 de km, deci în mai puţin de două ore eram în Tokyo. În tren, linişte şi pace, atît de linişte că am adormit cu capul pe geamantan şi m-am trezit cînd am amorţit.

Ne dăm jos din tren şi dă-i orientare turistică. De unde plecasem dintr-o gară Osaka liniştită şi cam nepopulată, ajungem într-un Tokyo plăcut fierbător. Găsim linia de metrou care să ne lase aproape de hostel şi ne punem pe aşteptat pe peron. În jurul nostru, mulţi oameni. Extrem de mulţi. Şi linişte. Cîte un megafon care anunţa ceva. Şi oamenii se uitau discret la noi. Fără expresie. Fără ostentaţie. Pur şi simplu priviri scurte. Era ceva. Ceva cumva. Egoul meu se simţea european, mă bucuram că sînt admirată pentru faţa dragalaşă sau poate pentru că sînt înaltă. Şi cum visam eu cu ochii deschişi, ne dăm seama: nu stăm la rînd ca să aşteptăm trenul. Pe orice peron este pictată o linie paralelă cu deschiderea uşii. Oamenii se aşează cuminţi, într-unul din şiruri, pe măsură ce vin să aştepte trenul. Ne-am retras ruşinate şi ne-am pus la sfirşitul cozii. Nimeni nu s-a uitat vreo clipă la noi. Ce să mai vorbim de priviri de reproş sau alte trăiri umane! Şi am început să observăm: venea trenul, intrau cîţiva oameni, trenul încă gol, potenţialii pasageri se opreau şi aşteptau altul. Care venea peste un minut. Şi tot aşa. În 10 zile nu am întrat în nici un tren cît de cît aglomerat.

Jumătate de oră mai tîrziu ne extragem din subteranele Tokyo şi ne orientăm pe străduţe, pe urmele hostelului Toukaisou. In octombrie 2008, preţul camerei pentru 4 persoane pentru 10 nopţi a fost de 10.000 yeni, adică 1.000 de dolari americani, 250 de dolari pentru fiecare dintre noi, deci 25 de dolari pe noapte.

Hostelul a fost decent, camera, destul de mica, cuprindea 2 paturi supraetajate, spaţiu cît să pui 4 geamantane cap la coadă şi să ţopăi printre ele, acces nelimitat la duşuri, bucătărie, iar în spaţiul comun găseai 2 computere cam slow cu acces internet. Dacă îţi cărai scula cu tine, te wireless pînă nu mai puteai.

Prima zi a fost un fel de Tokyo, hai să ne cunoaştem. Ne-am dus, ne-am întors, jet-laguite de nu pricepeam cît e ceasul şi de ce. Ne-am cumpărat hărţi, ne-am scos nasul vreo cîţiva kilometri prin cartierul în care era hostelul, ne-am orientat cum se utilizează metroul, cum plătim transportul şi alte detalii administrative. Nu susţin că ar fi cea mai bună variantă, însă noi am plătit zilnic one day pass pentru toate liniile de metrou, costa 1.000 de yeni, deci 10 USD. Există fel de fel de abonamente, mai ales pentru cei care stau minim o lună, însă pentru noi a fost cea mai economică, iar cel mai rapid de bătut distanţele uriaşe din Tokyo este cu metroul. Oricum, într-una din zile ne-am dus pe insula Odaiba şi acolo plăteşti alte tarife, pentru că linia care duce pe insulă este privată şi biletul este cu vreo 2 dolari mai scump.

Aş putea scrie un tratat de boringologie despre ce e de văzut, dar orice informaţie v-aş putea da eu o găsiţi pe net. După 10 zile prin Tokyo nu am văzut mare lucru şi parcă m-aş mai duce vreo lună să absorb oraşul aşa cum se cuvine.

Ce mi-a plăcut cel mai tare:

- Starea pe care o ai cînd treci din orice cartier hiper-mega-ultra sofisticat în cel mai zen parc. Birouaşii se duc să îşi mestece încet orezul din caserole în parcuri, în linişte profundă, în verde crud, printre pietre, fîntîni, cireşi şi cocori. Dacă te uiţi bine în jur, se văd clădirile cu birouri aproape lipite de grădini. Ciudat, totuşi, claxoanele sînt departe, de abia se aud, oamenii vorbesc încet, merg încet, nu ai spune că muncesc 16 ore în fiecare zi. Pentru împărat si popor.

- Cum dorm japonezii în metrou, îi suspectez de ultra-tehnologie. Adică: intră în vagon, se aşează pe băncuţă, adorm instantaneu cu capul în piept, în secunda în care trenul opreşte în staţia cutare, aparent cea de care au ei nevoie, ţişnesc de pe scaun şi o taie politicos prin mulţime. Ai zice că au un mic dispozitiv pe undeva prin costumele lor care le dă vibraţia de trezire. Monumentali. Nu e frumos, dar m-am chinuit să îi pozez fără să fiu observată.

- Mîncarea. Iubesc sushi, sashimi, tot ce înseamnă peşte şi fructe de mare, ei cu porţiile lor minuscule, cu siluetele lor impecabile, n-am văzut nici un gras în cel mai populat oraş din lume. Dacă mergeţi să mîncaţi McDo şi friptane, n-aţi nimerit. Găsiţi, nu asta e problema, gustoase, nici asta nu e o problemă, dar cam 50 de dolari o fripturică. Sushi proaspăt închipuit artistic sub ochii tăi în vreun restaurant de cartier este atît de bun că am mîncat ca haplea de 3 ori pe zi. Şi foarte ieftin. Apoi sushi în supermarket costă 10 dolari o caserolă cu 10 bucăţi. Super proaspăt. Ba mai vine românca adormită şi scapă caserola cu sushi pe jos şi doamna de la casă se ridică, ia caserola de jos cît ai clipi şi mă ia de mînă să mergem să îmi aleg alta. Eu insist să plătesc caserola distrusă, ea zîmbeşte şi nici că mă lasă să plec fără sushi nou şi fără să plătesc ce am stricat. Şi tot ea se înclină politicos de 100 de ori.

- Piaţa de peşte. La 5 dimineaţa e aproape spre închidere, tot peştele a luat calea restaurantelor, dar tot miroase a peşte curat. Curat ca lacrima, curat ca icra. Atunci am mîncat sushi la 7 dimineaţa. Sushi cu cafea.

- Harajuku. Puştoaicele cară mici geamantane cu ele, se schimbă în Harajuku prin tufişuri, se machiază în cele mai mari mortăciuni sau în cele mai desene animate, în costumaşele lor manga, kinky school girls, Harajuku freamătă duminica de adolescenţi bizari, pe care îi fugăreşti să îi tragi în poză. Harajuku e aria socializării emo din Tokyo. Copiii vin, îşi expun costumele, stau un sfert sau o jumătate de oră, schimbă numere de telefon cu alţi copii şi pleacă pe fugă, cu bagajul cu haine “civile”.  Nu se poate să nu îi iubeşti, cu aerele lor de mici vedete hărţuite, micile individualităţi, micile persoane atît de altfel în strigătul lor non-conformist.

- Cumpărăturile - aici nu vorbim despre haine, branduri şi alte socoteli de fiţă. Ca fapt divers, am încercat un tricou mărimea XL şi nu m-a cuprins, mîinile îmi ieşeau jalnic din micul material croit. Oriunde în Europa port maxim M. În SUA port XS.  În Japonia sînt un monstru. Prin urmare m-am profilat pe un alt tip de shopping, în singura după-amiază destinată plăcerilor femeieşti. Mi-am achiziţionat jocuri din lemn. Minuscule, desigur. Jocuri de inteligenţă, din cele pe care le-am studiat în primii 3 ani de facultate la psihologie experienţială sau cînd studiam testele de gîndire. Fabulos. 100 yen shop înseamnă mii de mici obiecte care mai de care mai atrăgătoare, jumătate din ele habar nu am ce sînt şi la ce folosesc, mai ales că totul este scris în japoneză. Cheltuiţi şi iar cheltuiţi. Apoi ceasuri undeva pe Odaiba, într-un mall unde aş fi cumpărat toate ceasurile de mînă, frumoase, sofisticate, altfel. Şi acum visez că merg din nou şi îmi iau toate ceasurile la care am tînjit ca un copil.

- Iubesc ospitalitatea si eforturile japonezilor de a ne ajuta. Ştie, nu ştie engleză, ne vede mutrele turistice şi se apropie, îi arătăm pe hartă care ne e dilema şi omul merge 2 km cu noi. Dacă ne opream să ne decidem spre următorul traseu, invariabil se apropia cineva, în general vorbitor de engleză. Am auzit "May I help you?" de cîteva ori pe zi. Oamenii au cluburi în care se duc special să îşi exerseze engleza cu turiştii. Sînt dornici să înveţe, te abordează în metrou, politicos te întreabă de unde eşti şi se entuziasmează japonez cînd le spui de unde eşti. Ospitalitatea lor este palpabilă, oamenii sînt buni şi calzi în cel mai civilizat mod cu putinţă.

8 dimineaţa, schimbam metroul şi trebuia să trecem printr-un pasaj spre cealaltă linie. Aglomeraţie maximă. Mii de oameni în costume identice, în pas identic, m-am oprit şi am ascultat ropotul paşilor celor care se duceau la serviciu, aveau haine asemănătoare, feţe asemănătoare, un marş al oamenilor muncii, un tropăit mărunt şi egal.

Un amic spunea deunăzi: “japonezii ăştia o să se ridice cu insula lor cu tot şi o să plece înapoi la nava mamă, de unde au venit ei de fapt”. Să fie pentru că sîntem români de munca, disciplina şi conştiinciozitatea japonezilor să ne dea fiori pe şira spinării şi să ne pară de pe o altă planetă? În hostel am întîlnit fel de fel de miraţi de alte naţionalităţi, deci sîntem în siguranţă: Japonia e altfel prin ochii tuturor.