ASIA LA ÎNTÂMPLARE, partea I: De la Koh Pha Ngan la Penang

Dacă nu plecam, înnebuneam.

N-aveam niciun plan, nicio destinaţie clară, niciun reper in afară de reîntâlnirea cu Aloel, pe care o aşteptam de 6 ani. Dar nu mai puteam sta. Aici, începuse sezonul ploios, musonul nordic îmi mătura veranda zi şi noapte, nu mai puteam ţine aprinsa o lumânare, turna cu găleata aproape non-stop. Nici să mă duc până la chioşc după apă sau ţigări nu puteam fără să mă fac ciuculete.

Am plecat pur şi simplu pe 4 noiembrie, la două zile dupa Full Moon Party şi la aproape o lună după ce ajunsesem in Koh Pha Ngan. M-am dus in port la Thong Sala la 6 dimineaţa şi mi-am luat bilet vapor+autobuz către cea mai îndepărtată destinaţie care apărea pe listă: Penang, Malaezia. 27 de euro, pentru o călătorie estimată la 12 ore. Din Penang urma să mai văd ce şi unde. Poate Kuala Lumpur, poate Singapore, poate Indonezia.

Vaporul s-a desprins de chei la 7 fix, cu destinaţia Donsak. Thailandezii or fi ei mai relaxaţi din fire, dar cu punctualitatea nu se joacă. Vasul era ticsit de tineri care zăceau, mahmuri şi somnoroşi, în cabine şi pe punte, resimţind încă efectele multelor ”buckets of joy” date gata pe plajă la Haad Rid. Musonul stârnise valuri şi berbeci albi de spumă cât vedeai cu ochii. Norii treceau pe deasupra noastră şi se opreau să plouă oriunde găseau o bucăţică de uscat. În Samui ploua cu găleata. Mi-am pus nişte dubstep la iPod şi am început să dansez pe punte. Toată lumea dormea.

La Donsak ne-au urcat într-un autobuz mare, care avea să ne ducă la Surat Thani, pentru triaj. După o oră, am coborât în faţa agenţiei de turism, ne-am reverificat biletele şi ne-am transbordat in microbuze, fiecare cu drumul lui. Unii spre Phuket sau Krabi, alţii către Bangkok sau Pattaya. Microbuzul de Penang a încărcat 5 albi si 2 thailandezi.

Turiştii vestici care vin in Thailanda şi vor să să stea aici mai mult de o lună trebuie să facă, periodic, aşa-numitele “visa runs”. Ies din ţară, stau o oră sau o zi, apoi se întorc şi primesc automat drept de şedere pentru încă o lună. Pentru români nu funcţionează încă. Noi trebuie să ne luăm viza înainte de intrare, de la o ambasadă a Thailandei. Dar lucrul ăsta se poate schimba în curând, că suntem stat membru în UE. Trebuie doar ca MAE să solicite acest lucru.

Thailanda are şosele bune. Din Surat Thani până la Satun am mers pe o autostradă cu 2 sau 3 benzi pe sens. Viteza medie: 90 de kilometri. Singura problemă pe drumul ăsta a fost pasiunea exagerată pentru muzică a şoferului. Omul îşi echipase maşina cu un set complet de boxe SONY Xplode şi asculta pop thailandez la maxim. Am încercat să contracarez cu iPod-ul din dotare, dar thai-pop-ul era atat de tare că-mi zbura căştile din urechi. După 3 ore, la prima oprire pentru masă, nu mai auzeam cu urechea dreaptă. Urmau alte 3 ore, cu dedicaţie specială pentru urechea stângă.

În Satun, la graniţa sudică, ploua cu găleata. Am oprit la o autogară, thailandezii au coborât, iar noi, albii, am trecut in alt microbuz. De data asta, fără muzică. Punctul de trecere a frontierei cu Malaezia a apărut după 30 de minute. Era deja noapte. Am coborât cu tot cu bagaje, pe care le-am trecut prin scannere, citind cu un aer voit nepăsător semnul care anunţa că cei care vor fi prinşi cu droguri riscă pedeapsa cu moartea. Nu aveam droguri şi voiam ca acest lucru să transpară nu doar pe monitorul scannerului, ci şi din întreaga mea atitudine.

Poliţistul de frontieră s-a uitat la mine, s-a uitat la paşaportul meu hărtănit şi a deschis o cărticică. Voia oare să-mi ceară un autograf? Nu. Se uita să vadă care e treaba cu România. Aveam voie să intru fără viză sau nu?

“Selamat dating”. Bine aţi venit! Pac-pac, ştampila movulie s-a aşezat pe o pagină goală şi iata-mă din nou in Malaezia.

Lasând în urmă frontiera, am avut senzaţia ca intru nu într-o altă ţară asiatică, ci că m-am întors în Europa. Autostrăzile s-au lăţit şi s-au luminat. Motoretele au disparut, facând loc maşinilor noi şi strălucitoare. La capitolul infrastructură, Malaezia e de departe cel mai bine pus la punct din Asia de Sud-Est (daca facem abstracţie de micuţul Singapore). Fapt pe care aveam sa-l reconfirm 3 ore mai tarziu când, pe nesimţite, am parasit mainland-ul şi am pornit spre insula Penang. Nu cu ferriboat-ul, aşa cum mă aşteptam, ci pe un pod peste ocean. Penang Bridge are 13,5 kilometri, a fost construit in 3 ani (1982-1985) şi se numără printre cele mai lungi poduri din Asia. La momentul la care citiţi aceste rânduri, Penang Bridge este lăţit de la 4 la 6 benzi şi se pregăteşte construcţia unui Penang Second Bridge. Nu ştiu de ce dar, când am aflat toate astea, gandul meu a zburat imediat către Pasajul Basarab. O fi fost dorul de ţară?

Microbuzul m-a lăsat pe Chulia Street, în dreptul Banana Guesthouse (camere de la 4,5 euro pe noapte, cu ventilator şi baie comună).  Era târziu, drumul durase ceva mai mult de 12 ore, eram rupt de oboseală şi voiam să fac un duş şi să mă culc. Dar la Banana nu exista apă caldă şi alt loc de dormit nu ştiam. Am ieşit inapoi în strada îngustă şi mizeră, căutând din ochi o pensiune, un hotel, ceva. M-a interpelat un barbat alb de 50 de ani, ras în cap, desculţ şi îmbrăcat ca un călugăr budhist.

-  Cauţi o cazare?
-  Da. Mă puteţi ajuta?
-  Pe strada paralelă sunt câteva pensiuni bune şi ieftine.
-  Cu apă caldă?
-  Unele au apă caldă. Ia-o pe-acolo, fă stânga pe Muntri Street şi întreabă.

I-am urmat instrucţiunile, târând după mine cei doi rucsaci. Am luat pensiunile la rând. Cele care arătau mai curăţel erau pline. Cele care nu erau pline arătau groaznic. Nu mai aveam putere. Ultima clădire la care am oprit mai avea o cameră liberă.

- Cât costă?
- 4 euro.
- Apă caldă?
- Da. Baia pe hol.
- O iau.
- Nu vreţi s-o vedeţi înainte?
- Nu, o iau.

M-am dus până la baie, în speranţa că duşul fierbinte mă va face să văd lucrurile mai frumoase. Dar nu. Toate cabinele de duş erau ocupate şi, în faţa lor, un tip dubios îşi întindea rufele la uscat. Foarte multe rufe. Părea de-al casei.

-    Hi. Where from?
-    Australia.
-    You live here?
-    Yes.
-    Since when?
-    3 weeks ago.
-    3 weeks? But why???
-    Because it’s cheap.

Să fim bine înţeleşi, nu sunt dependent de confort. Nu mor fără apă caldă, urăsc aerul condiţionat, pot să dorm direct pe nisip sau pe iarbă, pot să trăiesc fără pâine, cartofi prăjiţi sau bere. Dar nu în oraşe. Oraşele sunt agresive, murdare şi pline de boli. Ai nevoie de protecţie, ai nevoie să fii apărat de şobolani, de muşte şi carcalaci, de mirosul canalelor şi al gunoiului aruncat peste tot. Nu-l pot înţelege pe băiatul ala care-a ales să stea 3 săptămâni la Penang în puşcăria aia sordidă, doar pentru că plătea puţin.

I’m too old for this shit. Mi-am luat rucsacii, am incuiat uşa cu lacătul, am coborât la recepţie şi am pus cheia pe tejghea: “Check-out”. “I cannot give you the money back”, s-a lamentat chinezul batran. “No problem, keep the money”. Am ieşit din clădire obosit, nespălat, dar viu. 2 străzi mai jos, pe chei, erau înşirate câteva hoteluri în ale căror lumini citeam speranţe pentru ciolanele mele bătrâne. M-am cazat la Bayview, unde am primit o cameră mare, cu baia ei, cu pat mare şi curat, cu prosoape şi aşternuturi, cu gandaci, dar mult mai mici. Pentru 25 de euro pe noapte, am dormit ca un rege. Vă povestesc despre Georgetown, Penang după ce mă trezesc.