Tory, Irlanda - Vacanta linistita pe o insula de numai 5km²

Irlanda este o insulă la extrema vestică a Uniunii Europene, despărţită de continent prin două mări şi o insulă ceva mai mare (şi mai cunoscută) la mijloc.  Înainte de descoperirea Americii, acest petec de pământ trebuie să fi fost socotit drept capătul lumii de mulţi oameni. Sub ocupaţie britanică până în 1922, populaţia a trăit într-o sărăcie cruntă care a culminat cu marea foamete de la mijlocul secolului XIX şi nu a dispărut complet decât prin anii '90, când economia a avut parte de o creştere spectaculoasă, nivelul de trai atingând temporar cel mai înalt nivel din Europa.

La fel ca în România, însă, există petice din această ţărişoară unde timpul pare să fi stat în loc, locuri izolate, care sunt demne de descoperit. Un astfel de loc este insuliţa Tory, de 5 km lungime pe 1km lăţime, aflată la 14km de coasta nord-vestică a Irlandei. Am pornit către Tory cu maşina din Dublin într-un minunat weekend de iulie. Distanţa dintre Dublin (aflat pe coasta de est) şi coasta de nord-vest este aproximativ de 5 ore de condus, un drum oarecum similar cu Braşov - Cluj-Napoca.

Am înnoptat într-o pensiune pe malul Atlanticului de Nord, în sătucul numit Machaire Rabhartaigh în irlandeză, scris Magheroarty în engleză, şi pronunţat ceva asemănător cu ”Maherarti” (irlandeza este una dintre limbile unde varianta scrisă diferă ca de la cer la pământ de varianta vorbită). Oamenii din sat au fost foarte primitori cu noi - primul loc unde am oprit a fost pub-ul sau “crâşma” satului, unde am primit informaţii utile despre o pensiune cu vedere la ocean, ora la care pleacă feribotul către Tory a doua zi  şi am băut un Guinness cu localnicii.
 
Magheroarty este la origini un sătuc de pescari, ca de altfel majoritatea localităţilor de pe coastele Irlandei. În ultima vreme însă, turismul a prins aripi în întreaga ţară, astfel că găseşti cel puţin o pensiune în fiecare localitate, ajungâdu-se ca în unele sate din zonele mai turistice, numărul pensiunilor din sat să îl depăşească pe cel al caselor de locuit.

În iulie, la această latitudine, noaptea se lasă relativ târziu, iar noi am petrecut bucuroşi ultimele ore de lumină la geamul camerei noastre, făcând poze, ascultând oceanul, numărând secundele ritmului farului de pe Tory, privind apoi luminile caselor de pe insuliţă cum se aprind una câte una şi gândindu-ne la cum poate să fie viaţa celor 170 de oameni de pe petecul acela de 5km² de pământ, aşa de aproape şi totuşi aşa de departe de coasta insulei-mamă.

Ghidul nostru “A rough guide to Ireland” menţionează că populaţia de pe Tory nu a început să beneficieze de curent electric decât din 1950 încoace, iniţial cu numeroase pene de curent datorate furtunilor. Ce viaţă complet diferită şi ce unitate trebuie să existe într-o asemenea comunitate, aflată aşa de înstrăinată de restul lumii!  Am petrecut o noapte liniştită în cămăruţa noastră de la mansardă pensiunii, cu razele farului din Tory trecându-ne regulat peste pleoape şi vuietul calm, dar ferm, al oceanului pe fundal.

A două zi dimineaţă am luat un mic dejun irlandez la pensiunea noastră, le-am mulţumit gazdelor (le-am şi plătit de asemenea, un nu tocmai ieftin 35 de euro de persoană) şi ne-am îndreptat plini de elan spre debarcader. Feribotul pleca la ora 10. Dat fiind că pensiunea era situată la ceva distanţă de ţărm, am avut timp să facem şi nişte poze interesante pe plaja părăsită din Magheroarty.
 
Oceanul era liniştit în dimineaţa aceea. Cel puţin aşa credeam până când am ajuns în larg! Feribotul părea o coajă de nucă aruncată în imensitatea albastră, care se unduia stânga-dreapta, înainte-înapoi, stânga-înainte, dreapta-înapoi şi toate combinatille posibile, încât în curând şi eu şi soţia mea căpătasem o nuanţă oarecum verzuie în obraji, ca în desenele animate. Nu a fost însă nevoie să ne aplecăm peste bord şi să hrănim pescăruşii, am reuşit să ne grupăm cumva cât mai aproape de prova. Un sfat pentru cineva care n-a mai fost cu ambarcaţiuni mici pe ocean (feriboturile mari au o stabilitate mai bună datorită masei) este să te situezi undeva de unde să se vadă cum vine următorul val (preferabil partea din faţă a navei). În felul ăsta, ştii măcar la ce să te aştepţi şi tangajul nu mai devine o problemă aşa de mare pentru stomac. În cazul meu a funcţionat.

Ne-am întors flămânzi şi un pic înfriguraţi în sat unde am mâncat un prânz tradiţional de fish and chips (respectiv cod pane şi cartofi prăjiţi) la un preţ de 7 euro porţia, ceea ce pentru Irlanda este relativ rezonabil. A urmat încă o scurtă plimbare prin sat, în decursul căreia am fost neplăcut impresionat să observ că până şi pe insuliţa aceasta cu un singur drum se găsesc oameni care să deţină un Land Rover SUV, cu care probabil că faceau naveta pe cei maxim 4km de drum practicabil existent. Spune însă multe despre cât de mult a evoluat Irlanda într-un timp foarte scurt. Înainte de plecare am mai făcut câteva poze la intrarea în sat dinspre debarcader. De remarcat aici este crucea în formă de T, cunoscută că şi Crucea Sfântului Anton care aparţine civilizaţiilor precreştine din Irlanda şi a fost apoi asimilată în creştinismul timpuriu de aici.
 
Traversarea cu feribotul de ora 4 la întoarcere nu a fost cu nimic mai liniştită decât cea de dimineaţă. Ba dimpotrivă. Cei schimbaţi eram noi. Ca nişte adevăraţi lupi de mare trecuţi prin ce-i mai rău, am stat de data aceasta la pupa navei, pe scaunele de acolo, luând experienţa ca pe o tură cu rollercoaster-ul. Şi coaja de nucă ne-a legănat din nou timp de o oră inainte şi înapoi, la stânga şi la dreapta şi în toate combinaţiile intermediare posibile, pe  valuri de 3-4 metri, lăsând în urmă mica insuliţă din nord-vestul unei insule ceva mai mărişoare, care se află la rândul ei la vestul unei alte insule, aflată la vest de continentul european.